Smerenia e culmea muntelui divin, chiar înaintea dragostei pentru toți oamenii, căci este piscul sfințenie așezat la  poalele slavei. Aduce omului care o caută zilnic pace, sănătate mentală și sufletească, înviorare duhovnicească și este indispensabilă vieții de dragoste creștină. Creștinul trebuie sa o cultive ca pe o floare rară, ascunsă, căci dacă ajunge s-o expună public, se va ofili instantaneu! Disciplina smereniei, care duce la sfințenie, se poate practica zilnic prin a ne lauda oricand cu Domnul și cu minunile lui în viață - toate la care am fost martori- nu cu bogăția, inteligenta sau tăria noastră. Isus Hristos sa fie miezul vorbirii noastre și sfințenia și biruința in credință a fraților, căci dacă ne lăudăm cu faptele noastre(cu bunătatea noastră imaginară), nu doar ne pierdem răsplată, dar ajungem la mândrie spirituală, forma cea mai diabolica de mândrie! ...

Și oare câți credincioși evanghelici nu s-au mândrit macar o dată, lăuntric sau in discuție, că nu se închină la idoli, adică la obiecte făcute de mână omenească! Disprețuim pe admiratorii moaștelor și ai icoanelor, pe cei care le venerează naiv, in timp ce noi ne adorăm propriul eu "spiritual"... Ai milă de noi, Doamne Isuse!